Gheorghe Tătărescu, personalitate politică marcantă în Istoria Modernă a României

În ciuda unor controverse și mai ales critici aduse, mai mult sau mai puțin avizate, activității și rolului de om politic și înalt demnitar al statului român – Gheorghe Tătărescu, atât din perioada interbelică, cât și de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a face o analiză mai atentă, dar mai cu seamă cât se poate de obiectivă, este absolut necesară.

Cu atât mai mult cu cât, dincolo de orice fel de îndoială, ilustrul fiu al Gorjului a fost și rămâne în rândul marilor personalități ale vieții politice românești și ale istoriei noastre naționale. Descinde undeva, după mamă, dintr-o veche familie boierească, de prin părțile comunei Baia de Fier și al cărui arbore genealogic merge până spre sec. XV-lea. Și putem să spunem că de aici și începe povestea familiei Nicolae și Speranța Tătărescu, amândoi provenind din familii înstărite și cu ranguri înalte în acele vremuri: Nicolae-general al armatei române și cu merite deosebite în bătăliile purtate pentru independența țării și Speranța, fiica pașoptistului Zamfir Pârâianu, fost și subprefect de Gorj și al Sevastiței- urmașă din familia Frumușanu, tatăl sau cu titlul de logofăt domnesc. Din căsătoria lui Nicolae cu Speranța au rezultat 11 copii, între ei și George (Gheorghe), născut la Craiova în 21 decembrie 1886, dar ulterior cu domiciliul stabil la Poiana (Rovinari), după ce au cumpărat moșia și conacul Poienaru de la familia Carabatescu. De altfel, Nicolae Tătărescu era de loc din Vlădulenii Gorjului (Bâlteni), nu departe de noua reședință, unde avea să-și petreacă o parte din copilărie și Guță (Gheorghe Tătărescu) care de mic și-a manifestat dorința pentru învățătură, care îmbinată și cu o inteligență deosebită, îi va permite acestuia să urmeze toate treptele învățământului românesc cu foarte bune rezultate, absolvind liceul Carol I din Craiova și în final facultatea de drept din București.

Pentru perfecționarea studiilor pleacă la Paris unde obține și doctoratul în științe juridice, în 1912, dar unde a studiat și în domeniul științelor economice. Apoi se întoarce în țară unde va practica avocatura, făcând parte din Baroul Gorj, în plus, atras de gazetărie, va activa și publica atât în reviste și ziare locale, precum “Gorjul Nou“, “Viitorul Gorjului”, etc., cât și în cele centrale, amintind aici revista “Semănătorul” și ziarul “Neamul Românesc”, de regulă criticând în publicațiile sale viciile societății românești, incompetența și proastele moravuri ale politicienilor ale acelor vremuri, deloc fericite pentru țară.

În astfel de condiții se hotărăște să intre în viața politică, înscriindu-se în anul 1912 în PNL, iar prin calitățile sale, inclusiv profesionale, va reuși să urce rapid treptele demnităților publice, devenind parlamentar în 1919, dar și deținător al mai multor portofolii ministeriale, culminând ulterior cu înaltă demnitate de prim-ministru al României, în două rânduri, 1934/1937 și 1939/1940. Pe linie militară nu a reușit să-l egaleze pe distinsul său tată, generalul Nicolae Tătărescu, deși tânăr locotenent al armatei române a cerut să fie militar activ în Primul Război Mondial. Dar cum avea mereu probleme de sănătate, Gheorghe Tătărescu a primit misiuni doar în spatele frontului, în primul rând, în pregătirea teoretică și operativă a tinerilor militari. Și totuși, în 1924, în calitate de ministru care coordona Ministerul de Interne, poliția și jandarmeria, avea să reușească înăbușirea revoltei bolșevice de la Tatarbunar, din sudul Basarabiei, prin care se urmărea dezmembrarea României și crearea unei republici sovietici pe un teritoriu, care aparținea legitim țării noastre. De menționat că în anul 1916 a hotărât să-și unească destinul prin căsătorie cu Arethia Piteșteanu descendentă tot dintr-o familie de boieri din Argeș și cu studiile muzicale făcute la Conservatorul Regal din Bruxelles. Și au avut o căsnicie împlinită, din care au rezultat copiii- Sanda și Tudor, deopotrivă bine educați și cu știința de carte, urmând modelul de viață și de mare omenie al părinților lor. Aici, o notă aparte pentru Arethia, considerată pentru binefacerile aduse locurilor noastre “marea doamnă a Gorjului”. Pentru că de activitatea ei neobosită se leagă realizarea Ansamblului monumental “Calea Eroilor” de la Târgu- Jiu, convingându-l pe marele sculptor Constantin Brâncuși să revină în țară și să ridice celebrul triptic al vitejiei și perenității neamului românesc.

De altfel, apropiați de oameni și de județul Gorj, Arethia și Gheorghe Tătărescu au făcut tot ce le-a stat în putință pentru dezvoltarea Gorjului, rămânând memorabile cuvintele ilustrului politician, care spunea: “cunosc nevoile acestui județ sărac, dar bogat în suflete”. Prin urmare aveau să contribuie nemijlocit la ridicarea nivelului economic, social și cultural al Târgu-Jiului și județului Gorj, fiind vorba în principal de o serie de unități economice și obiective de interes public, ridicate pe timpul guvernului condus de acesta, între altele: Uzina Sadu, fabricile de confecții și materiale de constructii, cea de țigarete și topitoria de cânepă de la Vădeni, și tot acolo o fabrică de marmeladă. De asemenea, au pus piatra de temelie și au ridicat sanatoriul Dobrița, la fel s-a trecut la reamenajarea drumului transmontan Novaci-Sebeș și au fost reluate lucrările la calea ferată Bumbești-Livezeni, a fost electrificată Peștera Muierilor și s-a ridicat Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, ș.a.m.d. După cum, prin strădaniile Arethiei și ale Ligii Femeilor din Gorj, au fost organizate numeroase acțiuni caritabile, iar din fondurile obținute, din dorința de a renaște și păstra tradițiile și portul popular oltenesc, a fost reorganizată producția artizanală în Gorj, fiind promovată cu succes și în străinătate prin participarea la diferite târguri și expoziții. De asemenea, au fost alocate o parte din fonduri și pentru reabilitarea și dotarea corespunzătoare a Spitalului din Târgu-Jiu, al cărui mentor medical era vestitul doctor N. Hasnaș. Nu în ultimul rând, și tot prin acte de caritate, s-au putut obține fondurile necesare construirii sau amenajării caselor memoriale-Ecaterina Teodoroiu și Tudor Vladimirescu, dematând în acelaș timp și lucrările la construcția unei alte locații pentru muzeul “Alexandru Ștefulescu” din Târgu-Jiu.

Dar cea mai mare realizare rămâne ridicarea Ansamblului monumental de pe“ Calea Eroilor”, de către Constantin Brâncuși, o emblemă a spiritului și geniului uman, a culturii noastre naționale și deopotrivă universale. Și trebuie reținut că pentru strălucitele sale merite la emanciparea și dezvoltarea Gorjului, cu precădere în domeniul cultural și social, Arethia Tătărescu, a primit în septembrie 1936 titlul de cetățean de onoare al orașului Târgu-Jiu. Iar legat de binefacerile distinsei familii – Gheorghe și Arethia Tătărescu, am vrea să mai remarcăm încă o poveste de viață și anume, legați sentimental de oamenii locului, mai ales de cei din satele apropiate reședinței lor de la Poiana- Gorj, aceștia au acceptat să fie, cel puțin simbolic, nașii de cununie și botez la aproape 1500 de cupluri. Mai mult decât atât, au ajutat pe mulți dintre săteni să-și găsească un loc de muncă, o parte dintre ei chiar la moșia și la conacul din frumoasa lor reședință de domiciliu. Și v-o spune unul care a avut rude apropiate, inclusiv din familie, angajate la diferite lucrări și meserii, în special în grădinărit și agricultură pe domeniul Tătărescu, fiind vorba mai exact de locuitorii satului Viezuroi-Bălăcești.

Revenind la cariera politică a lui Gheorghe Tătărescu, trebuie să subliniem că acesta a fost, după cum mai spuneam, în permanența primului plan al adeziunilor și criticilor de opinie ale acelor vremuri, manifestându-și deopotrivă pragmatismul și oportunismul politic, nu de puține ori chiar în interiorul PNL. Dar de la o astfel de orientare și spre o altă atitudine politică nu-i va putea nimeni nega meritele, referindu-ne, în special la calitatea sa de prim-ministru, cu precădere la prima guvernare, cu realizări importante și mai ales în sectorul economic. Atunci a fost marcată perioada interbelică de vârf (1934/1937) în privința dezvoltării rapide României, reamintind unele dintre principiile sale declarate în Parlamentul Națiunii, și anume: “scopul urmărit este acela de a relansa și ridica prestigiul economiei românești, aducând bunăstarea și un nivel mai bun de viață poporului român.

După cum, în mai multe rânduri, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, ultima oară în guvernul condus de Petru Groza (martie1945-29 decembrie 1947) mărturisea celor care încă mai aveau încredere în buna sa credință, că va milita din interiorul noului regim politic pentru interesele țării, căutând un echilibru și o punte de legătură între România și Lumea occidentală. În primul rând, în calitate de șef al delegației țării noastre la Conferința de pace de la Paris (1946), urmată de încheierea tratatelor internaționale postbelice și în condiții deloc favorabile României, Gheorghe Tătărescu a contribuit printr-o poziție fermă și atitutudine patriotică la apărarea drepturilor legitime ale țării noastre.

A reușit, în primul rând, să obțină, oferind, pentru convingerea marilor puteri, numeroase și precise date și argumente istorice pentru reîntregirea Transilvaniei de Nord la teritoriul patriei-mamă. Dar, revenind la cele două guvernări conduse de către Gheorghe Tătărescu, trebuie spus că ultima, din anii 1939/1940, a avut performanțe interne mult mai slabe, iar pe de altă parte România avea să devină tot mai izolată pe plan extern, cel mai grav lucru care s-a întâmplat pe timpul acestei guvernări a fost acceptarea necondiționată a ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, în urma căruia România ceda Uniunii Sovietice, Basarabia și Bucovina de Nord. Acest dramatic episod din istoria poporului român s-a întâmplat și pe fondul unei crize profunde pe scena politicii românești care a și contribuit la consolidarea regimului de dictatura carlistă și antonesciană, la creșterea dependenței politice și economice față de Germania.

Gheorghe Tătărescu a încercat o conciliere între partidele politice, simțind deja pericolul pierderii integrității și independenței teritoriale a României, iar pe de altă parte ascensiunea legionarismului în interiorul țării. Numai că nici “bătrânii liberali” din jurul Brătienilor și nici țărăniștii, divizați la rândul lor în mai multe fracțiuni doctrinare, nu înțeleg că înainte de orice orientare politică sunt interesele țării care trebuie rezolvate, protejate și apărate în fața pericolului extern. În plus, ei nu aveau încredere în politica pragmatică a lui Gheorghe Tătărescu, bănuit și până la urmă dovedit că devenise, între timp, omul de încredere al regelui Carol al II-lea, mai ales că ajunsese prim-ministru după restaurarea monarhiei, în1930. De altfel, Alex. Vaida Voievod se exprima la un moment dat că Gheorghe Tătărescu ajunsese atât de servil regelui încât spunea că “râde când râde regele și plânge când regele e trist”. Apoi, Tătărescu mai era învinuit că ar fi fost implicat în destituirea lui Nicolae Titulescu și că apropierea lui de rege în condițiile noii evoluții a lumii europene, în cazul de față defavorabilă țării noastre, lovită în interior și de un lanț de lupte politice interne, s-ar fi făcut vinovat și de disoluția regimului democratic instituțional din România.

Și poate că aici, din păcate, ilustrul nostru gorjean nu a fost, sau nu s-a vrut a fi înțeles în privința noilor sale orientări în viața politică, presupunând în opinia sa în a găsi totuși soluții la un echilibru al tuturor forțelor interne, pentru salvarea țării de la dezastru. Iar în această privință, este în mare parte justificată colaborarea cu noua putere politică, instaurată cu forța în România după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Altfel, a și mărturisit că la “cumplitele vremuri care ne-au fost date să le trăim, mi-am călăuzit pașii a intra în guvernul Groza, având ca obiective salvarea și consolidarea țării mele”.

Așadar, dincolo de orice critici și controverse vizavi de activitatea politică și evident de personalitatea lui Gheorghe Tătărescu, devenit între timp și membru de onoare al Academiei Române, acesta a fost și va rămâne un exemplu de bun român, un patriot. Rămân de acum memorabile declarațiile și alocuțiunile sale privitoare la apărarea intereselor României. Bunăoară, într-o conferință de presă se exprima, în legătură cu pretențiile absurde ale Ungariei care cerea cu nerușinare, la Conferința de pace de la Paris, o parte importantă din teritoriul Transilvaniei de NV: “…Transilvania este de-a pururi pământ românesc și nu ne rămâne decât să regretăm declarația părții ungare. Ea a încetat demult să fie o problemă de discutat”. După cum, urmărind cu îngrijorare mersul evenimentelor care afectau direct România, s-a hotărât să înainteze un memorandum, atât guvernului din care făcea parte (iulie 1947), cât și puterilor occidentale și din care reieșea: ”țara trăiește într-o atmosferă care întreține nemulțumirea și ura contra guvernului. Oameni, cu totul nevinovați, sunt arestați pentru motive care nu au nimic comun cu siguranța statului și cu ordinea publică”. Or, de aici i se va trage până la urmă sfârșitul politic și mai grav decât atât, libertatea și sănătatea. Pentru că autoritățile comuniste, care până aici, cunoscându-i capacitățile intelectuale și abilitățile diplomatice, s-au folosit de el în calitatea sa de ministru al Afacerilor Externe, mai cu seamă la Conferința de la Paris și la încheierea tratatelor de pace (1946/1947) (1946/1947), cu bune și rele pentru soarta României, îi vor aduce acum tot felul de învinuiri și incriminări antistatale imaginare. Și până la urmă totul avea să i se tragă de la acel memoriu, fiind acuzat de legături cu agenții străine din Occident, îndreptate contra statului, motiv pentru care unii dintre apropiații săi îl sfătuiesc să rămână în străinătate, având acolo garanția libertății și viitorului său politic. Dar răspunsul lui Gheorghe Tătărescu a venit prompt: “Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară (se află la Paris, cu treburi de politică externă) și să sufăr cu compatrioții mei… resping eroismul prin procura dată altora”. Într-adevăr, așa cum îi prorocise și Petru Groza, citindu-i memorial cu pricina și anume: “Ți-ai semnat sentința de moarte”, lui Gheorghe Tătărescu și liberalilor săi din guvern li s-a cerut, printr-o moțiune de neîncredere votată de parlament, să demisioneze.

Încercarea lui de a se dezvinovăți la incriminările aduse a fost un eșec total, mai mult decât atât, în martie 1949, a fost arestat de către autoritățile comuniste și cu dus domiciliu forțat în București pentru puțină vreme, sub paza strictă a securității. Pentru ca un an mai târziu să fie judecat și întemnițat la închisoarea din Sighet, împreună cu alți foști miniștri, dar și cu mulți luptători anticomuniști. Și astfel, printr-o judecată nedreaptă, a fost condamnat într-un final la 5 ani grei de detenție, unde la starea sa precară de sănătate, fiind cardiac și diabetic, a mai contractat și o boală foarte gravă de plămâni, care în cele din urmă îi va aduce și sfârșitul.

Se stinge din viață în 29 martie 1957, după ce pentru o scurtă perioadă de la eliberare din închisoare (1955), pentru un salariu de mizerie să dețină o funcție în Comitetul Român pentru repatrierea refugiaților, care să-i asigure familiei măcar supraviețuirea. Decesul avuse loc la un spital din București după cumplita lui suferință, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.

Aici, în cavoul familiei, alături de soțul său avea să fie depus și corpul neînsuflețit al distinsei doamne Arethia, decedată în mai 1968 și mereu cu gândul neîmpăcat că familia sa, iubitoare și cu atâtea binefaceri aduse oamenilor, a avut parte de un destin atât de nefericit. Iar astăzi, când valurile istoriei și existenței noastre pământești ne poartă pe alte coordonate de viață, este bine totuși să ne prețuim înaintașii și personalitățile de seamă ale neamului, pe panoplia cu merite deosebite regăsindu-l, fără niciun fel de îndoială, și pe ilustrul nostru gorjean- Gheorghe Tătărescu, alături de frumoasa și minunata sa familie. Cel puțin pentru oamenii din Gorj pentru care au făcut atât de multe fapte bune, avem cu toții obligația și, în primul rând, cei care conduc destinele acestui județ, la fel instituțiile de învățământ și cultură, ș.a.m.d, de a purta de-a-pururi în spirit și în conștiința o asemenea personalitate emblematică a neamului românesc. Cu atât mai mult acum în anul sfânt al Centenarului Marii Uniri, întrucât Gheorghe Tătărescu s-a numărat, în ciuda unor compromisuri politice, printre demnitarii de seamă ai statului român care a militat până la sacrificiu pentru unitatea, independența și integritatea României.

În memoria și spre cinstirea meritelor sale, sunt unități școlare din Gorj care-i poartă numele cu mândrie, totul din inițiativa și hotărârea colectivelor de elevi și cadre didactice. În același timp nu înțelegem reticența celor care încă nu fac hotărât pasul spre reabilitarea completă a acestui remarcabil om politic, căzând în postura celor cu prejudecăți, în funcție de cum bat vânturile acestor vremuri neghioabe. Și am încheia pentru luare aminte, vizând autoritățile locale, oare, pentru întreaga sa viață și de activitate politică cu înalte demnități în structuri instituționale ale statului român, Gheorghe Tătărescu nu merită, oare, măcar un loc simbolic pe aleea personalităților din Târgu- Jiu, alături de celelalte celebrități de seamă ale Gorjului nostru, istoric și pitoresc? Răspunsul, cu siguranță, este Da, și mai mult decât atât…

prof. Vasile Irod

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s