Gheorghe Tătărescu, mărturisiri din închisoare

Ca vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (5 martie 1945 – 5 noiembrie 1947), Gheorghe Tătărescu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946-1947), punându-şi semnătura pe tratatul internaţional ce consfinţea reîntregirea parţială a ţării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei. Deşi, la alegerile din 19 noiembrie 1946 PNL-Tătărescu a obţinut 75 de mandate în Parlament, jocurile pentru putere erau deja făcute.

Anul 1947 a marcat acapararea întregii puteri de stat de către comunişti, prin înlăturarea tuturor celorlalte forţe de opoziţie, culminată cu abdicarea silită a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române. Pe 5 noiembrie, toţi miniştrii coordonaţi de Tătărescu au fost înlăturaţi din guvern. Ca atare, s-a retras din viaţa politică, iar anul următor i-a fost impus un domiciliu forţat.

După o perioadă petrecută la conacul din Gorj, Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, fiind închis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat în 1955, căci a acceptat să lucreze în Comitetul Român pentru Repatriere. După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din București, pe 18 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.

Într-un document scris în închisoare (1950-1955), Gheorghe Tătărescu mărturisește: „Destinul a voit ca pentru o perioadă de douăzeci de ani, care se încheie în toamna anului 1947, numele meu să fie legat de aproape toate actele politice mai însemnate din această epocă.
De la 1919 și până în 1948 am făcut parte, fără întrerupere, din toate Parlamentele, participând activ la lucrările lor.
De la 1924 și până la 1947 am funcționat timp de zece ani ca ministru în diferitele Guverne, care s-au perindat la cârma țării și am deținut răspunderile președinției Consiliului de Miniștri aproape cinci ani.
Am guvernat sub trei Regi și am cunoscut toate tainele actelor de guvernare din timpul domniei lor, colaborând uneori la acte de importanță istorică.
Am urmărit, în acest timp, desfășurarea evenimentelor internaționale și în mai multe rânduri am apărat interesele țării în fața forurilor străine care hotărau de soarta noastră și de viitorul nostru.
Pentru ultima oară, glasul meu a răsunat la Paris în palatul Luxemburgului, în 1946, când am pledat în fața conștiinței popoarelor dreptatea revendicărilor românești.”

prof. Andrei POPETE PĂTRAȘCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s